CLICK HERE FOR BLOGGER TEMPLATES AND MYSPACE LAYOUTS »

duminică, 27 noiembrie 2011

Ultimul răsărit.

 Nu îmi mai amintesc nimic. Îți ascult pasul. Tare mult aș vrea să nu existe vreo altă cale, pentru că mi-e teamă de greșeală. Vreau să urmez doar un singur drum. 
  Ești la prezent, de asta, pentru mine amintiri nu mai sunt. Poate că într-o zi vei lua de mână pe altcineva, sau poate că eu voi face același lucru, dar cu siguranță, amândoi ne-am fi dorit să nu fie răsfirate prin aer decât mâinile noastre. Doar asta mă face să zâmbesc. Nu îmi imaginez un alt munte cu noi în asfințit, decât cel mai înalt val al mării la răsărit.
  Străpung toate sentimentele de până acum.Am privit spre tot ce-i vechi. Las toate amintirile în toamna asta târzie, de care mă desparte doar un geam aburit , dar dincolo de el mă așteaptă ceaiul cald și postul de demiurg al unei noi lumi cu tine. 
 

miercuri, 3 august 2011

L'indifférence

  
Spuneţi-mi de ce ne urâm? De ce închidem ochii şi plecăm când e vorba de noi? Credeţi că sunteţi singuri pe pământ? Oare nu v-aţi săturat de atâta egoism? De atâta nepăsare? Sunteţi orbiţi să urâţi, orbiţi să credeţi în frumuseţea fizică, orbiţi de decor, orbiţi de indiferenţă, orbiţi de...voi.
   Progresaţi.E evident că progresaţi printre cuvintele dulci transmise virtual. Postaţi poze editate şi reeditate unde viaţa e frumoasă, unde toţi sunt fericiţi. Statusuri cu citate şi maxime inteligente, evenimente în care cu toţii suntem prieteni, în care cu toţii câştigăm. 
   Unde dispare realitatea?  
Printre relaţii virtuale, cuvinte nespuse şi prietenii false?
   Bine. Aveţi cea mai mare dreptate, suntem laşi. Nu? E logic...Suntem laşi pentru că ne ascundem după toate astea şi ne mai este teamă să recunoaştem ce suntem cu adevărat. Dar ce suntem cu adevărat? 
  Eu am decis deja. Vreau să fiu eu , indiferent cât de urât ar suna şi ce s-ar întâmpla... 
 Asta sunt.
 Dar tu?
 
 

joi, 21 iulie 2011

Sunshine


 
    Încă îi simt căldura corpului şi mână peste ureche, peste păr acoperind urletele şi liniştea. Plouă... Şi acum plouă, dar nu mai e la fel. Nimic nu mai e. Fericirea unui om nu are limite, dar ştiu şi pot să jur că pentru mine a avut limita infinitului. Sufletul cald mereu se pierde şi pot să-i simt mirosul, aşa cum încă mai crede şi el, dar îl va uita...Cu siguranţă. Încearcă mereu să mă mintă.
      Ştiu că parfumul se va pierde într-o zi la fel ca amintirea,iar atunci perna va fi străbătută de firicele de lumină peste forma capului dar simt că într-un moment va fi mult prea târziu. Soarele îşi va ţine promisiunea de veacuri şi va apărea, dar acum va fi ceva monoton. Parcă şi privesc... Mâna inertă pe cearceaf, privire spre capătul patului, lumina de dimineaţă, căldură, frig,insomnii şi gânduri mult prea goale de el, de noi.
      Şi prin ceaţă şi fum mai văd scanteiele focului de tabără. Şi când închid ochii. Şi când strig. Şi când dorm. Oriunde. Erau stele, era foc, era ploaie, erai tu...

marți, 10 mai 2011

Cădere nocturnă în stele.

Ploaia cheamă nesecat de înfricoşătoare viaţa. Ochii-mi sunt tulburi, iar vidul se risipeşte în tot de mânie.
Oboseala mă slăbeşte să mai fiu ctitorul unei primăveri apuse prin fereastra deschisă.

Parfumul săgeţilor însângerând în teii înfloriţi se extinde pătrunzător în atmosfera nocturnă.
Ecuaţiile şi formulele nu îmi aduc aminte de munca unui elev pentru teze, ci seamănă cu obsesia unui taciturn pentru extenuarea sa înaintea glorioasei veri toride. Noaptea îşi începe activitatea prin cluburile şi casele carnivore de petreceri nimfomane. Tot atât de obosite par şi ecuaţiile, aglomerate de rezultate incerte ce mă fac să mă gândesc la liniştea unui somn bun.Îmi aleg poziţia pe pervazul zgribulit de ploaie. Aprind ţigara ce lacrimile doresc să o stingă în cenuşă. Mă gândesc la nimic.
Golul nu se mai divide peste suflet şi nu pentru că nu există un suflet, ci pentru că sufletul e infinit de plin pentru un gol. Rămăşiţele nicotinei se descompun uşor printre ploaie şi suflet... Nu mai e vorba de gândit şi de vrut ... Ci e vorba de a elibera vidul şi gândurile în ploaie şi în lacrimi...

vineri, 15 aprilie 2011

Gânduri camuflate într-o cameră.

           Nu vreau sa aud pozele vorbind. Nicio amintire nu poate fi mai puternica decat speranta ce inca s-a pastrat. Dar timpul se dilata melancolic peste tot.Nu sufera nimeni sau nimeni nu vrea sa sufere.
           Pozele si inimile nu au nicio tangenta. Acestea prinse cu trei carlige pe o sfoara imaginara sunt poze si nimic mai mult. Pe rand mai cade cate una...Si mai prind alta, pentru ca o camera fara poze nu mai e un cimitir de amintiri ci doar un cimitir. Si daca, prin absurd, nu as fi aruncat toate pozele alea...Poate ca podeaua nu ar mai geme de imaginile risipite si nici de amintirea unui desen geometric plin de romburi in doua culori pe care mi l-ai aratat inspaimantata fiind de grotesc.
            Oare refuz amintirile? Sau ele ma resping...Dar tot ti le cerşesc pentru ca nu-mi pot imagina o camera fara ele. Desi nu ma asculti, stii ca scriu despre tine, sau ceva ce iti apartinea, sau iti apartine (si mereu o va face). Totusi lipsindu-ma de tot ce e al tau, nu te poti tu lipsi de mine. 

duminică, 27 februarie 2011

Schiță pentru infamie.


            E o poveste tipica epocii in care traim. E deja plictisitoare si daca privesc mai atent, cred, ca aproximativ toti blogger-istii au tratat acest subiect nonconformist. Eu il iau ca atare pentru a-mi da seama (again, de altfel) ca chintesenta in aceasta situatie e "esenta" moderna a gandirii (in)umane.



          
 Minciunile pot fi atat de frumoase. Perfidia oamenilor insa e oribila. E dezgustatoare desi ne mintin cu atata dragoste, astfel incat ne incredem in tot. Fara sa ne mai dam seama de acea scarba si de acea minciuna, ticalosia devine atat de reala, incat negam negatia. E o pshiologie inversa, care schimba omul , care il face sa nu recunoasca nimic pentru ca lui i se pare ca e perfect normal sa-ti inseli aproapele, prietenii si practic, apoi, sa te inseli pe tine insuti. 
            Face parte din viata cotidiana, e chiar un nimic pentru unii dintre noi : sa minti cu atata placere pe oricine, sa te "folosesti" inuman de prietenii increzatori in tine ca in final sa-ti faci altii pentru a ajunge la scopul dorit si toate astea doar utilizand arma unei minti bolnave-minciuna. O minte incapabila sa-si recunoasca faptele care au distrus atatia oameni. O minte goala de resentimente si regrete si plina de nascociri care-mai-de-care. Minte care supravietuieste prin grosolania sa de a naste noi inventii raufacatoare si care se ascunde dupa lacrimile false si vorbele dulci de "pareri de rau" la fel de neadevarate.
             De cate ori nu stii cu ce ai gresit tu, de atatea ori "Cel din umbra"(a.k.a. Domnul/Doamna prieten/a "Eu-nu-gresesc-cu-nimic") te indulceste prin gesturi perfide si vesnicul "Lasa ca te iert", desi el a gresit.
             Teoretic, pentru a recunoaste acest nemernic, sa stii ca e ala care iti spune de cele mai multe ori "Vai, prietena mea cea mai buna","Sisteru' meu" sau "Prietenia noastra e pretioasa si nu vreau sa o pierd" sau " Cel mai important e ca esti prietena mea cea mai buna". Se observa usor ca "a calacat peste cadavre" in cel mai rau caz, si ti-a eliminat cu adevarat cei mai buni prieteni pentru a da imaginii sale o eticheta super-buna.
          Stii ce zic eu? Trebuie, in primul rand, sa ne incarcam cu o doza de placiditate si pura detasare, apoi sa folosim armele impotriva lor, a lumii perverse. O lume in care "ne luam unul dupa altul",mai ales in acest subiect. Daca e asa, atunci preferi sa fii unul dintre ei? 
           

vineri, 25 februarie 2011

Nu a fost uşor să renunţ!



"Nu: adevarata primejdie este chinul. Daca renunti, eviti iubirea, dar si chinul. Si cand eviti exista uneori capcane.(...) Dar ce anume alina chinul?

Timpul, raspund batranii autotstiutori. Dar tu stii mai bine. Esti si suficient de intelept si stii ca timpul nu alina intotdeauna chinul. Sa corectam fata infocata a amorului infocat, ce iti ia lumina ochilor si apoi se stinge in trista cenusa. Mai bine incerci o flacara de gaz suieratoare-arde superficial si poate provoca lucruri mai rele: raspindeste lumina, o lumina bolnava care dezvaluie forme si regrete, si apoi surprinde batranul pe un peron de provincie, cand trenul pleaca din gara, un biet personaj urmarind un geam galben si o mana tremuranda ce se retrage din viata lui. Schiteaza apoi cativa pasi, dar trenul dispare in curba, cu lampa lui rosie de pe ultimul vagon facandu-se din ce in ce mai mica-planeta de rubin pe cerul noptii. Apoi descopera ca el se afla tot pe peron ,sub felinar,tot singur. Mai are inca de asteptat sa treaca niste ore, intr-un hotel mucegait.
Mai trebuie sa se convinga si ca a invins, convins fiind ca a fost invins. Si isi va umple nesomnul cu confortabile daca-ar-fi-fost-sa-fie. Apoi se va intoarce in gara, acelasi solitar sub o lumina mai blanda, pregatit pentru o calatorie mai cruda..."(Tristeţi de lămîie-Julian Barnes)
          
            Secventa asta mi-a incantat ziua intr-un mod neasteptat. E corect sa cred tot? Nu. Dar, stai imi place sa cred ca viata e o iluzie superba pentru hidosul adevar. Si da, mai bine stingi lumina si visezi ca esti in trenul vietii tale decat sa o aprinzi si sa te gasesti pe un peron pierdut privindu-ti viata cum pleaca in trenul reveriei tale.

marți, 25 ianuarie 2011

Dorință înfrigurată

            "Progresam si uitam sa fim fericiti..

ingropam bucurii intr-o mare de biti
nu te mai poti ascunde..esti mult prea conectat
nu mai poti sa fii singur...esti identificat
nu mai poti sa refuzi..nu te lasa sa crezi...
te invata sa-ti cauti iubirea pe net
viata este viteza..
nu mai poti sa te-opresti!
te strivesc cei din urma daca incetinesti!
cineva sa opreasca invazia de biti!
cineva sa ne faca din nou fericiti..."



















Dorul de “Vama Veche”. Dorul de Tudor Chirila. De vechiul Tudor Chirila. De muzica aia nebun de “dumnezeiasca”, versurile cuprinse intre infinitul extazului si Marea Neagra.  Dragostea dintre pamant si apa sau lupta dintre doua elemente primordiale  a creat niste fiinte, cum sa va spun…hidoase si incomplete spiritual.
Asa…Imi mai este dor de plecarile nebune, nestiind incotro ma indrept. De inimi ticnite, care bat necontenit, care se gasesc oriunde si oricand, de inimi absolut calde, puternice si inflacarate. Inimi care nu au atins dorul ce il simt. Inimi inconstiente de focul ce il detin.
Inca mi-e dor…De nimicul din tot. De primavara. Sa alerg prin parfum naucitor de viata. Sa simt muzica impletita prin vene si artere. De imbratisari reci. De meschinatatea sudorii de iarba. De grotescul amintirii…a unei alte vieti.
Dar inca mi-e teama de apus. Si mi-e dor de un nou rasarit!

miercuri, 19 ianuarie 2011

Coruptibilii.

            “Bai, de ce esti impotriva mea? Hai, spune!” Nimic. Tacere, dar totusi ura. Nu e numai unul… Te distruge pana nu va mai ramane nimic din tine, dar absolutamente nimic. Iti manipuleaza orice speranta, orice urma, ramasita spulberand-o in mii de bucatele atunci cand iti spune:”Nu, tu nu esti bun! Am nevoie de persoane capabile. Persoane care fac performanta”
            Acum,( ca si asa gandesc “la rece”) imi spun: “Wtf(Pe romaneste:Ce naiba!), mademoinselle asta crede ca nu ii pot face fata. Stii ce? Se inseala amarnic. Habar nu are.” E pura jignire, in fata.  Crede ca ma poate anihila oricum vrea ea. Mi-e lehamite. Pentru mine e o noua provocare, iar pentru ea o noua piedica, pana se rupe si scripetele cu tot cu parghie.
            Bun si sa zicem(prin absurd) ca ar fi singura situatie de genul dar… sa fii elev te duce in fata unor chestiuni ce nu tin de tine ci de incompetenta lor in cadrul cooperarii cu invataceii astia mici si prosti. Si vin exemplele dintre care cel mai al naibii e unul si mai al naibii( am vorbit asa pentru ca despre injurii este si vorba).
            Ca profesor de franceza ai datoria , ca oricare dintre cadrele didactice, sa iti predai materia. Fiind 15 ianuarie, in memoria marelui poet national Mihai Eminescu, a decis sa vorbim despre el la franceza. Mentionez “madame” e o femeie desteapta, mai ales in domeniul ei, doar ca de la Eminescu am ajuns la religie. Si uite cum, asa ca dintr-o pocnitura de degete, pe romaneste si din spusele dansei:”Am dat dracului tot” si agheasma si preotii si am devenit cu totii boi si vaci.
Nu stiu cum se face ca imediat am avut ora de religie. Revoltati i-am povestit profesoarei antecedentele. Se intamplase la vreo vineri.
            Luni am aflat de discutia dintre cele doua profesoare, la care bineinteles noi am cazut vinovati pentru ca si prin urmare :de ce am vorbit despre franceza la ora de religie. Nu are nicio noima. Intre timp aflase si D-na Directoare de incident ,prin intermediul unui tata si parinte ingrijorat, si iar nu stiu cum se face ca am avut o ora si cu dansa. A intrat in clasa si au inceput reprosurile ca de ce am anuntat parintii, ca ea e cea la care trebuia sa apelam prima data.
Asa… a terminat cu asta si a inceput cu impartirea lucrarilor la testul pe care il dadusem. Am observat cu stupoare ca notele erau modificate recent si greselile erau minore sau chiar deloc.Punct.
            Ramane asa pana acum pentru a-mi da seama ca invatamantul e doar un interes, chiar politic, si a ramas comunist cu toate ca acum facem religia. In rest noi, astia micii, care credem in Cel de Sus, invatam ca suntem prosti sau , dupa cum spunea madame:”niste bovine”  daca o facem.
            Deci concluzia: noi astia micii si prostii, la educatia noastra, contribuie persoane specializate in “orice domeniu”(inclusiv religie), care isi spun opiniile cu referire la orice, care ne pot face in toate felurile si care ne spun ca Scoala e mama si tata, ca la ea trebuie sa apelam prima data. Sa ii credem? Oare?
            Si daca e asa, atunci de ce sunt atatea cadre didactice? Ca doar unul le stie pe toate, nu avem nevoie de mai multi pe o singura clasa. Si de ce mai avem nevoie de parinti? Ca doar prima data la profesori apelam. Stai ca acum mi s-a aprins un beculet deasupra capului: Parintii dau banii pentru fondurile scolii. Pai nu? Au si ei un rol in toata afacerea asta mizerabila.
            Si totusi dreptatea s-a dus si odata cu ea si diplomatia. Dar e o nimica toata pentru ca in locul lor au venit interesele. Cat de mult pot sa urasc eu asta-interesul.
            E o situatie care pur si simplu ma depaseste din toate punctele de vedere, dar mai ales ma distruge psihic… Unde e democratia? Sau ea nici macar nu exista?

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Dance with ... the ghost.

Sigur, inchisesem usa după mine înainte sa vad dezordinea din camera. Intr-un moment de furie am rupt hainele ce ma sufocau. Le-am aruncat in toata camera. Mi-am dat seama ca imi era rau si ca respiram la fel de greu. Poate aveam si putina febra dar… a fost o petrecere minunată. Un Revelion splendid in care am dansat!(va dati seama-eu-am-dansat-eu!).
            Poate ca nu am vreo poza, nici un numar de telefon, nici un id de la “Fantoma indragostita” (sa îi zicem asa). Cred ca am dansat absolut toata noaptea. Nu e vorba ca nu ma lasa ”Mr. Ghost”(pentru ca nu puteam sa gust din niciun fel de mancare), but recunosc imi placea. Daca ma gandesc mai bine incep sa am pareri de rau…pentru ca mi-a zis numele(chiar nu trebuia sa ne cunoastem). Da, bine. Imi promit ca nu am sa-l caut pe Google. Swear!
            Opinia mea, atunci, era cam ciudata. Poate prea ciudata. Sau febra ma dobora.Una din doua. Intr-o clipa , nu mai reuseam sa disting muzica, deci nici sa ma misc pe ritm(Oh shit!) dansam pe langa,iar cand am privit fantoma a si inceput un ras puternic.
            Misto’urile erau slavite cand veneam inapoi.
Ora 6 si ceasul ala de pe vreamea bunicii, pe aia ii urasc cel mai mult. A fost o balada rock gen “Private Investigation” de “Dire Straits” si dj’ul ori a adormit(pe un asemenea cantec…) ori a baut prea mult si …s-a oprit totul. Numai timpul trecea ca dementul.


 Five days later…
…..
            Tata:Stii, azi am fost sa platesc pentru seara de Revelion si mi-a zis patronul –Domnu….- ca l-a sunat de vreo doua ori un pustan pentru numarul tau de telefon si i-am zis domnului ca sa te intreb pe tine mai intai daca il dai sau nu” Culoarea racului era prea putin rosiatica fata de culoarea obrajilor mei. Ma tot gandeam daca chiar cu tata vorbeam…
            I-am soptit intr-un final “ Spune-I ca nu are rost sau te rog, fa cumva sa uite”.
Sunt sigura ca am exagerat cu situatia asta dar sincer, cred, ca sunt inca constienta ca am facut ceva util .

P.S.  Nu pentru mult timp!