Nu a fost uşor să renunţ!

"Nu: adevarata primejdie este chinul. Daca renunti, eviti iubirea, dar si chinul. Si cand eviti exista uneori capcane.(...) Dar ce anume alina chinul?

Timpul, raspund batranii autotstiutori. Dar tu stii mai bine. Esti si suficient de intelept si stii ca timpul nu alina intotdeauna chinul. Sa corectam fata infocata a amorului infocat, ce iti ia lumina ochilor si apoi se stinge in trista cenusa. Mai bine incerci o flacara de gaz suieratoare-arde superficial si poate provoca lucruri mai rele: raspindeste lumina, o lumina bolnava care dezvaluie forme si regrete, si apoi surprinde batranul pe un peron de provincie, cand trenul pleaca din gara, un biet personaj urmarind un geam galben si o mana tremuranda ce se retrage din viata lui. Schiteaza apoi cativa pasi, dar trenul dispare in curba, cu lampa lui rosie de pe ultimul vagon facandu-se din ce in ce mai mica-planeta de rubin pe cerul noptii. Apoi descopera ca el se afla tot pe peron ,sub felinar,tot singur. Mai are inca de asteptat sa treaca niste ore, intr-un hotel mucegait.
Mai trebuie sa se convinga si ca a invins, convins fiind ca a fost invins. Si isi va umple nesomnul cu confortabile daca-ar-fi-fost-sa-fie. Apoi se va intoarce in gara, acelasi solitar sub o lumina mai blanda, pregatit pentru o calatorie mai cruda..."(Tristeţi de lămîie-Julian Barnes)

          
            Secventa asta mi-a incantat ziua intr-un mod neasteptat. E corect sa cred tot? Nu. Dar, stai imi place sa cred ca viata e o iluzie superba pentru hidosul adevar. Si da, mai bine stingi lumina si visezi ca esti in trenul vietii tale decat sa o aprinzi si sa te gasesti pe un peron pierdut privindu-ti viata cum pleaca in trenul reveriei tale.