Ploaia cheamă nesecat de înfricoşătoare viaţa. Ochii-mi sunt tulburi, iar vidul se risipeşte în tot de mânie.
Oboseala mă slăbeşte să mai fiu ctitorul unei primăveri apuse prin fereastra deschisă. Parfumul săgeţilor însângerând în teii înfloriţi se extinde pătrunzător în atmosfera nocturnă.
Ecuaţiile şi formulele nu îmi aduc aminte de munca unui elev pentru teze, ci seamănă cu obsesia unui taciturn pentru extenuarea sa înaintea glorioasei veri toride. Noaptea îşi începe activitatea prin cluburile şi casele carnivore de petreceri nimfomane. Tot atât de obosite par şi ecuaţiile, aglomerate de rezultate incerte ce mă fac să mă gândesc la liniştea unui somn bun.Îmi aleg poziţia pe pervazul zgribulit de ploaie. Aprind ţigara ce lacrimile doresc să o stingă în cenuşă. Mă gândesc la nimic.
Golul nu se mai divide peste suflet şi nu pentru că nu există un suflet, ci pentru că sufletul e infinit de plin pentru un gol. Rămăşiţele nicotinei se descompun uşor printre ploaie şi suflet... Nu mai e vorba de gândit şi de vrut ... Ci e vorba de a elibera vidul şi gândurile în ploaie şi în lacrimi...
