Dorință înfrigurată

            "Progresam si uitam sa fim fericiti..

ingropam bucurii intr-o mare de biti

nu te mai poti ascunde..esti mult prea conectat

nu mai poti sa fii singur...esti identificat

nu mai poti sa refuzi..nu te lasa sa crezi...

te invata sa-ti cauti iubirea pe net

viata este viteza..

nu mai poti sa te-opresti!

te strivesc cei din urma daca incetinesti!

cineva sa opreasca invazia de biti!

cineva sa ne faca din nou fericiti..."

Dorul de “Vama Veche”. Dorul de Tudor Chirila. De vechiul Tudor Chirila. De muzica aia nebun de “dumnezeiasca”, versurile cuprinse intre infinitul extazului si Marea Neagra.  Dragostea dintre pamant si apa sau lupta dintre doua elemente primordiale  a creat niste fiinte, cum sa va spun…hidoase si incomplete spiritual.

Asa…Imi mai este dor de plecarile nebune, nestiind incotro ma indrept. De inimi ticnite, care bat necontenit, care se gasesc oriunde si oricand, de inimi absolut calde, puternice si inflacarate. Inimi care nu au atins dorul ce il simt. Inimi inconstiente de focul ce il detin.

Inca mi-e dor…De nimicul din tot. De primavara. Sa alerg prin parfum naucitor de viata. Sa simt muzica impletita prin vene si artere. De imbratisari reci. De meschinatatea sudorii de iarba. De grotescul amintirii…a unei alte vieti.

Dar inca mi-e teama de apus. Si mi-e dor de un nou rasarit!