Cred că mai de preț decât orice altă calitate omenească este demnitatea de a înțelege că uneori lucrurile se termină fără ca tu să-ți dorești asta. Admir oamenii demni care au știut să-și încheie socotelile cu trecutul și care au încetat de mult să-și mai pună zeci de întrebări. Admir oamenii care nu s-au așezat în genunchi în fața celor care i-au părăsit pe nedrept poate și au știut să țină capul sus; oameni care au înțeles că nimeni nu le merită lacrimile. Oamenii care au reușit să accepte loviturile de la viață și au păstrat în suflet, totuși, un zâmbet.

Dar, în final, ar trebui să recunoști: tu ești cel care m-a îndepărat. M-ai dezamăgit, m-ai lăsat de una singură, mi-ai vorbit de parcă aș fi fost ultima persoană din lume. Mi-ai spus că mă iubești, dar te-ai purtat de parcă ți-aș fi fost cel mai aprig dușman. Mi-ai promis lucruri de care ai uitat și mi-ai reproșat că nu te-am iubit. Tu m-ai împins în brațele altcuiva. Nu plângi astăzi din vina mea, plângi din vina ta. Nu mai căuta motive și scuze și nu mă mai acuza. Da, poate am renunțat, dar m-ai determinat să o fac.

Nu cred in tine pahar de vin rosu ca imi aduci fericire, nici in tine fum trist de tigara...Si imi zambesc fiindca stiu ca isi bat si ele joc de mine, iar pretul tot o clipa de placere e.... 

Îmi plac ochii fiecărui om, îmi amintesc de fiecare noapte în care auzeam ploaia cum cădea peste acoperişul casei...îmi plac şi zâmbetele, de-asemenea, îmi amintesc de copilărie şi ciocolată...dar ochii lui, zâmbetul, sunt lucrurile perfecte. vorbesc despre un el care nu îl voi mai întâlni...odată îl vedeam, alteori iubeam orice, prostesc, copilăresc, mă mândream cu ce iubesc, luptam până când dragostea îmi ieşea din vene şi molipsea pe toată lumea din jur. Mă gândesc mereu că menirea mea a fost să iubesc, să iert şi să pierd, în diferite moduri...am învăţat că cel mai urât mod de a pierde este să nu fii iubit şi să te dăruieşti într-un totul. Odată, undeva, priveam cât de minunat e cum doarme, cum vorbeşte cu şoferul de taxi, cum se spală pe dinţi, cum uită lucruri, cum se alinta, cum mă privea şi...nu simţea nimic.. Ştiu că pentru un moment de secundă am văzut în ochii lui perfectul, când străluceau şi zâmbea...pentru un moment era El,cel de care am nevoie, totul. Doar pentru nişte momente...iubeam nebuneşte, cretineşte. Pentru momentele alea am uitat de mine...am uitat că am nevoie să fiu iubită, priveam ca un tot în doi, îmi era deajuns doar să iubesc, dar nu eram tot, nu eram doi şi nu eram iubită... În schimb...pentru clipele acelea, zâmbetul, ochii...aş face-o din nou...