Îmi plac ochii fiecărui om, îmi amintesc de fiecare noapte în care auzeam ploaia cum cădea peste acoperişul casei...îmi plac şi zâmbetele, de-asemenea, îmi amintesc de copilărie şi ciocolată...dar ochii lui, zâmbetul, sunt lucrurile perfecte. vorbesc despre un el care nu îl voi mai întâlni...odată îl vedeam, alteori iubeam orice, prostesc, copilăresc, mă mândream cu ce iubesc, luptam până când dragostea îmi ieşea din vene şi molipsea pe toată lumea din jur. Mă gândesc mereu că menirea mea a fost să iubesc, să iert şi să pierd, în diferite moduri...am învăţat că cel mai urât mod de a pierde este să nu fii iubit şi să te dăruieşti într-un totul. Odată, undeva, priveam cât de minunat e cum doarme, cum vorbeşte cu şoferul de taxi, cum se spală pe dinţi, cum uită lucruri, cum se alinta, cum mă privea şi...nu simţea nimic.. Ştiu că pentru un moment de secundă am văzut în ochii lui perfectul, când străluceau şi zâmbea...pentru un moment era El,cel de care am nevoie, totul. Doar pentru nişte momente...iubeam nebuneşte, cretineşte. Pentru momentele alea am uitat de mine...am uitat că am nevoie să fiu iubită, priveam ca un tot în doi, îmi era deajuns doar să iubesc, dar nu eram tot, nu eram doi şi nu eram iubită... În schimb...pentru clipele acelea, zâmbetul, ochii...aş face-o din nou...