Cred că mai de preț decât orice altă calitate omenească este demnitatea de a înțelege că uneori lucrurile se termină fără ca tu să-ți dorești asta. Admir oamenii demni care au știut să-și încheie socotelile cu trecutul și care au încetat de mult să-și mai pună zeci de întrebări. Admir oamenii care nu s-au așezat în genunchi în fața celor care i-au părăsit pe nedrept poate și au știut să țină capul sus; oameni care au înțeles că nimeni nu le merită lacrimile. Oamenii care au reușit să accepte loviturile de la viață și au păstrat în suflet, totuși, un zâmbet.

Dar, în final, ar trebui să recunoști: tu ești cel care m-a îndepărat. M-ai dezamăgit, m-ai lăsat de una singură, mi-ai vorbit de parcă aș fi fost ultima persoană din lume. Mi-ai spus că mă iubești, dar te-ai purtat de parcă ți-aș fi fost cel mai aprig dușman. Mi-ai promis lucruri de care ai uitat și mi-ai reproșat că nu te-am iubit. Tu m-ai împins în brațele altcuiva. Nu plângi astăzi din vina mea, plângi din vina ta. Nu mai căuta motive și scuze și nu mă mai acuza. Da, poate am renunțat, dar m-ai determinat să o fac.