Pozele si inimile nu au nicio tangenta. Acestea prinse cu trei carlige pe o sfoara imaginara sunt poze si nimic mai mult. Pe rand mai cade cate una...Si mai prind alta, pentru ca o camera fara poze nu mai e un cimitir de amintiri ci doar un cimitir. Si daca, prin absurd, nu as fi aruncat toate pozele alea...Poate ca podeaua nu ar mai geme de imaginile risipite si nici de amintirea unui desen geometric plin de romburi in doua culori pe care mi l-ai aratat inspaimantata fiind de grotesc.
Oare refuz amintirile? Sau ele ma resping...Dar tot ti le cerşesc pentru ca nu-mi pot imagina o camera fara ele. Desi nu ma asculti, stii ca scriu despre tine, sau ceva ce iti apartinea, sau iti apartine (si mereu o va face). Totusi lipsindu-ma de tot ce e al tau, nu te poti tu lipsi de mine.
